Cât am fost mică nu am vrut să am nici un frate nici o soră, vroiam să fiu doar eu, singură, să primesc eu tot, toate ciocolăţile, bomboanele, jucăriile să fie numai şi numai ale mele, să nu le împart cu nimeni, eram foarte zgârcită. Îmi era teamă că odată ce va apărea un/o frate/soră eu voi fi dată la o parte, nu voi mai fi aşa alintată de părinţii mei, şi cel mai important lucru ce mă îngrijora pe mine era că nu mă vor mai iubi atât de mult.
Acum, ajunsă la o vârstă zic eu, destul de mare..cât să observ nişte lucruri, am realizat că e sec să fiu singură.. atunci cand cerul îi va chema pe ai mei, eu voi rămâne singură.. a nimănui, nu voi avea un frate pe umarul căruia să plâng când voi da de greu …
Nu am simţit niciodată cum e să ai un frate.
Cred că este un sentiment unic atunci când iţi vezi fratele fericit, şi că are reuşite în viaţă …
Mă plang de toate astea, şi o fac degeaba, pentru că nu voi ştii niciodată cum e să ai un frate..
