In seara aceea am mers cuminte la culcare, fara sa le suflu vreun cuvintel alor mei despre minunata descoperire. De fapt, abia spre dimineata am reusit sa atipesc. Intreaga noapte mi-am facut planuri si am asteptat cu nerabdare noua zi ca sa pot continua aventura. Cand m-am trezit, parintii erau ocupati cu treburile casnice, asa ca le-am spus ca merg sa citesc, si m-am indreptat spre oglinjoara. Tata ma invatase sa citesc mai intai folosindu-ne de cutia veche pe care erau inscriptionate date despre stramosii mei, iar mai tarziu de niste ziare vechi.
Am lustruit oglinjoara, cu ajutorul unor fulgi dintr-o perna, pentru ca imaginea sa fie mai clara, si am reluat exercitiul din ziua precedenta: dansam in fata ei, ma stranbam, ma ascundeam si apoi tasneam din nou in fata; poate ca era doar un joc dar ma distra si ma fascina in acelasi timp.
Cand mi-am dat seama cat de tarziu se facuse, am lasat oglinjoara si am continuat drumul pe etajerele pline de praf. Si… si…. si am descoperit o alta comoara: o cutie cu reviste. Spre deosebire de ziarele tatei (pe care le citisem de sute de ori), revistele aveau poze atat de frumos colorate… Am inceput sa citesc si am aflat ca in poze erau oameni. Nu vazusem niciodata vreunul dar erau incantatori. Atat de diferiti de noi si totusi atat de misteriosi, de colorati… Din cate am inteles, erau dansatori. Aveau costume frumoase. Am inceput sa dansez, mimand miscarile din poze. Parca si auzeam muzica si puteam zbura. Tata imi spunea mereu ca intr-o zi va trebui sa plec de acasa si sa imi gasesc o slujba, sa ajung cineva, inainte de a fi prea tarziu si de a pierde ocazia, asa cum li se intamplase lor. Acum stiam: vroiam sa dansez si sa ajung celebru!
