Pot spune ca am avut o copilarie linistita, chiar fericita, pe care mi-am petrecut-o in mare parte alaturi de parintii mei. Nu duceam lipsa de nimic, sau cel putin asa credeam la acea vreme, pe cand nu cunosteam lumina zilei. Locuiam toti 3 pe un raft, intr-o pivnita unde nu mai intrase niciun om inca dinainte de a ma naste eu. I-am auzit pe ai mei vorbind odata ca ne aflam intr-o casa de la tara. Proprietara murise cu multi ani in urma iar copiii si nepotii veneau foarte rar. Si chiar de ar fi venit… cine sa mai gaseasca vreo utilitate unor cuie ruginite? Oricum, mamei nu ii placea sa vorbeasca despre asemenea lucruri de fata cu mine. Aveam insa o poza cu stramosii mei, decupata de pe o cutie veche. Privind acea poza, oricine isi putea da seama cu usurinta ca eram de vita nobila. Erau cuie drepte si stralucitoare. Anii trecusera insa, si parintii mei ramasesera singuri, iar rugina era cea mai clara dovada a unei saracii lucii. Toti ceilalti ajunsesera la ranguri dintre cele mai inalte (in functie de utilitatea care li se acordase – unii ajutasera la formarea usilor, a scaunelor, a meselor, altii tintuiau strasinic tablouri pe pereti).
Intr-o zi, am pornit la plimbare si am intalnit un prieten. Unde se ascunsese pana atunci si de ce nu stiam de existenta lui? Eram practic vecini! Era foarte amuzant micutul; nu stiu de ce, insa imi imita fiecare miscare. Uitandu-ma atent la el, am observat ca semana foarte mult cu ei mei. Ciudat lucru! Am inceput sa fac tot felul de miscari in fata lui, dar ma imita fara oprire. DA! Asta trebuie sa fie! Auzisem multe despre oglinzi dar nu vazusem niciodata una. Iar micutul acela hazliu eram chiar eu. Imi vedeam chipul pentru prima oara. Ma simteam de parca as fi descoperit o comoara! Am stat ore intregi in fata oglinzii, studiindu-mi fiecare miscare, cu un interes deosebit. Odata cu oglinda, mi-am dat seama ca erau atatea lucrui noi care asteptau sa fie descoperite si mi-am promis ca voi continua aventura….
