Azi, in autobuz, grabita ca de obicei, intre un examen si un pui de somn, blocata in traficul greoi de Bucuresti, am observat ca oamenii in varsta nu mai zambesc. De jur imprejur vedeam doar fete incruntate, triste, colturile gurii lasate in jos, parca ingreunate. Din cand in cand parca se schimba ceva, dar era doar o grimasa de durere, la o miscare brusca sau amorteala. M-am uitat pe geam si am vazut o multime de castani infloriti. Dar cine sa se mai bucure cand ii vede? Imbatranim in autobuze, cu plasele pline de mancare, cu fruntea incruntata la gandul ca “era mai bine INAINTE”. Facem pasi mici, dam din coate, ne rastim si ne ranim si cand ne uitam in urma… deja avem nepoti… si Doamne, de cand nu am mai zambit!
