Căutând total altceva, am dat peste jurnalul meu de acum mulţi ani. Sinceră să fiu, mă întrebam constant dacă am fost ciudată dintotdeauna sau am sărit de pe fix cu timpul, piuliţă cu piuliţă. Acum mi-e clar – dintotdeauna.

La 14 ani aş fi fost cu siguranţă emo, dacă nu mi-ar fi fost frică de întuneric. Aveam un stil bacovian de-a scrie şi asta-i grav de tot, având în vedere că pe atunci nu auzisem încă de Bacovia, aşa că n-aveam cum să îl imit. Am scris două pagini în care mă comparam cu o frunză care cade, se descompune şi oameni străini o calcă în picioare, ducând-0 fiecare în direcţii diferite, pentru a nu se mai putea reîntregi vreodată. Ziceam că am sufletul bolnav şi că “am ajuns să caut în gunoaie resturi de iubire”. Repet, LA 14 ANI !

La 14 jumate presupun că eram deja flower-power, pentru că scriam, pe un ton chiţăit, despre prima zăpadă, care-mi scârţâie sub tălpi şi face lumea să pară mai frumoasă şi mai bună, despre pomii îngheţaţi şi  dansul fulgilor de nea. Tot e de rău, dar parcă-i un pic mai bine decât emo.

La 15 ani eram filozofico-melancolică. Prima propoziţie scrisă e “Et in Arcadia ego ? …Nu există fericire deplină.” Aş vrea să pot spune că de aici am lăsat porcăriile şi-am devenit o intelectuală, dar a fost destul să dau pagina cât să văd că de aici am început să o iau la vale.

La 15 jumate eram piţipoancă. Da. Scriam despre cum m-am cuplat cu “cel mai drăguţ băiat din 12 A” şi “Iulian mi-a spus în sfârşit că mă iubeşte, dar cu siguranţă doar pentru că m-a văzut cu altcineva”. Mai încolo scriu despre cum “ne înţelegem relativ bine, ne mai certăm câteodată şi-am fost chiar şi despărţiţi pentru o oră şi jumătate”.

La mentalitatea de acum ştiu că nu există despărţire de o oră jumate, ci doar o scurtă perioadă de timp în care îl ameninţi gratuit pe celălalt, ca să-l determini să fie mai aşa cum vrei tu. (Poate o sa citesc şi asta peste 5 ani şi-o să mă gândesc iar “Sfinte Sisoe, ce proastă eram atunci!” )

La 16 ani mi-am mai revenit din piţiponceală şi-am început să gândesc mai mult cu capul şi mai puţin cu fluturii din stomac. Scriam că am o familie de obligaţie ( “nu-i prea vezi dar ştii că există” ), o familie de închiriat ( “fiecare pe cont propriu” ), o familie  de vacanţă şi una prin alianţă. Mă plângeam că mă simt a nimănui şi-a tuturor şi visam la stabilitate şi oameni care să mă poată concedia din viaţa lor pentru că cineva mai calificat a aplicat pentru postul meu.

Cam pe aici mi se încheie jurnalul, aşa că vă lipsesc 3 ani până să ajungeţi la Adia căreia-i puteţi citi sufletul pe blogul ăsta. Pe ea nu am încadrat-o în vreo categorie încă, aveţi ceva sugestii ?