In weekend am sarbatorit cei 23 de anisori si am primit o multime de flori, unele mai frumoase ca altele: 71 de lalele, 23 de garoafe (rosii ca focul :), 23 de narcise si 23 de trandafiri. Bineinteles ca nu m-a lasat inima sa plec din Craiova fara floricelele mele, asa ca am adus in Bucuresti un brat de garofe si trandafiri. Cei care ma intalneau nu-si mai puteau lua ochii de la buchetul meu frumos. Unii cu drag si admiratie, altii mai cu invidie. Oricum eu de mult nu mai fusesem asa mandra. Parca purtam in brate cel mai fragil si mai pretios lucru din lume.
Cand am ajuns, am scurtat frumos coditele trandafirilor, i-am pus intr-un vas mare cu apa, am pus putina sare de lamaie (asa m-a invatat bunica – rezista mai mult). Imi era asa teama sa nu pateasca ceva incat le schimbam apa de 2 ori pe zi, vorbeam cu ei de parca ar fi fost niste copii. Vedeam garoafele ca pe niste domnisoare mandre si cochete dar trandafirasii imi pareau ca niste copii fragili de care trebuia sa am grija. Apoi au aparut primele simtome: au inceput sa isi plece capsoarele, asa ca i-am luat pe rand si i-am pus pe apa in cada. Am fost atat de incantata cand am vazut ca si-au revenit!!! Dar acum iar sunt tristi. Ba mai mult: petalele sunt ca arse, frunzele uscate, au inceput sa cada petalele. Nu au trait decat 4 zile. Poate nu le-am asigurat suficienta lumina, poate nu le-a placut apa de Bucuresti…. poate le era frica de intuneric… stiu doar ca i-am suparat.
